"viata nu este despre cum supravietuiesti in furtuna, ci despre cum dansezi in ploaie."
Ca a murit bunica nu am realizat sambata dimineata, ca am primit telefonul pentru care m-am rugat oricarui zeu sa nu il primesc vreodata, nici pe drum dinspre Constanta, eram la mare la Shaggy, drum infernal de lung, nici macar cand am vazut-o intinsa, inconjurata de flori. M-a izbit pur si simplu duminica seara, cu o noapte ianinte de inmormantare, cand vorbeam cu mama despre orice si mi-am dat seama ca nu am sa o mai vad niciodata.
E absurd cum luam oamenii de la sine intelesi. Prezenta nimanui nu e garantata in viata mea. Si asta e cea mai sinistra realitate care poate fi constientizata.
In urma ei raman regretele mele: ca nu i-am zis mai des cat a insemnat pentru noi, ca petreceam asa putin timp cu ea, ca uneori am suparat-o si nu i-am cerut iertare.. Regrete si amintiri care dor la fel de tare: mirosul tare de brad, in timpul Craciunului, rujul pe care i-l furam cand nu stiam nici sa ma sterg singura la nas sau sa imi leg sireturile, parfumul de cafea care sa iti gadile narile in fiecare dimineata, cerceii ei cu clips vechi de 30 de ani...de ce nu mi-a zis nimeni ca astea nu sunt eterne?
Charles de Gaulle a zis ca cimitirele sunt pline de oameni indispensabili. Cata dreptate a avut...79 de ani scursi intr-o clipita...
In urma ei nu a mai ramas decat liniste, ca sa poata, in cele din urma sa se odhineasca in pace.

Un comentariu:

Anonim spunea...

imi pare rau fata pt tine...sincer...ana