Azi am aflat ca i-a zis "Da". Dupa ce i-a zis toata saptamana ca o sa ii zica "Nu". Si uite asa, o sa ii pot spune, pe buna dreptate si in mod oficial, "doamna".
Eu credeam ca o sa mai copilareasca un pic, desi parca de la inceputul timpurilor e mama. Nu mai e nici macar sora, nici fiica. Va fi sotie.
Are curaj. E un pas gigantic si ea, Greierele, l-a facut dintr-o miscare titanica. Eu am ramas socata un timp, apoi m-am intrebat daca trebuie sa ma bucur pentru ea. Daca nu face tot ce face din sacrificiu. Ca sa ii fie puiului bine. Cred ca da. Stiu ca nu.
Si daca o sa fie nefericita, voi lua ciocanul cu care mama bate carnea pentru snitele sa o fragezeasca si ii voi fragezi pe rand, unul cate unul, degetele de la picioare, gleznele, rotulele si degetele de la maini. Nu ei, evident. Lui.
Casa de piatra, doamna. Sa fii cea mai fericita. Si sa nu mai plangi decat de fericire. Sau daca iti zdrobesti iarasi degetul cand inchizi usa de la masina.