Dupa ambitioasa mea zi/noapte de munca am hotarat ca nu am de ce sa stau in casa intr-o frumoasa zi de marti (cand mi se pare ca e soare chiar daca e furtuna de nisip si jumatate din el e la noi in casa) si am zis ca mergem. O sa stim unde cand o sa ajungem acolo. Si acolo am ajuns. La un playground pentru oameni mari, cu o casa a groazei, paintball numai pentru baieti (buuu) o mie de jocuri video, un rollercoaster virtual,ring de patinat cu rolele si noua mea pasiune al carui nume nu il stiu de fapt si pe care am sa o numesc hochei de masa. Am luat cartele, si ne-am asezat la coada la casa groazei, era ceva cu razbunarea sufletelor si nu puteam sa nu facem o vizita.

Eu sunt obisnuita cu casa groazei din parcul de distractii de la Mamaia in care mergeam cand eram mica si stateam la mare si la munte cate 2 saptamani si faceam poze cu camila/maimuta-cainele lup, in functie de zona. Aici am fost pusa sa citesc un disclaimer ca daca patesc ceva in timpul vizitei nu e decat vina mea si o lista scrisa pe tablie gen Cele 10 Porunci cu ce nu ai voie sa faci, am lasat tot ce aveam de pret in cosuri si am intrat in tunel. Unde ni s-a spus in 2 limbi ca daca vreodata ni se face prea frica doar sa spunem Stop si iesim repede din casa. Deja simteam cum ma trec fiori reci si parca aveam picioarele mai grele. Si usa se deschide, intram in intuneric si din spatele nostru apare Bruno. Nu Mars, ghidul, care vorbeste cu o voce leita papusii din Saw(1 si 2, treiul a fost scarbos si restul seriei e prea bolnav pentru gusturile mele) doar ca avea accent si iti baga in ochi o lanterna ca sa nu poti sa ii vezi masca de schelet luata de la tarabe de la chinezi. Am ras dar nu era rasul meu pentru ca Bruno a zis ca daca el ne zice sa fugim, fugim. Si mintea mea usor infuentabila a inceput sa isi faca o mie de scenarii despre cum am intrat in casa si nu o sa mai ies, cateodata 10 minute sunt o eternitate.

Una peste alta am fost alergati de un dement cu o drujba. Zgomotul ala mecanic care se apropia mai mult decat ai fi vrut sa se apropie, oricat de nereal ar fi fost totul si oricat de constient ai fi incercat sa ramai ca e doar un joc si oricat de haios era accentul indian al lui Bruno care striga FUUUGI, mi-a ridicat la propriu parul in cap, ceea ce a fost chiar amuzant cand am iesit dar nu prea cand tavanul camerei in care eram ingramaditi ca sa scapam se micsora si trebuia sa fugi in mersul piticului.
Ca sa ma opesc din tremurat m-am dat in rollercoaster si, cu toate ca el zice ca m-a lasat, l-am batut pe Razvan odata (8 jocuri din 15) la hochei de masa plus ca am castigat o camila din plus care de acum inainte o sa doarma cu mine in pat si cu care i-am facut invidiosi pe multi copii cand am mers la masa, sac.

Si pentru ca am fost cuminti am prins cel mai frumos spectacol de lumini si sunete de pe-aici, proiectii pe cladiri decorate cu statui egiptene si faraoni cu animatii ale Egiptului Antic si pe fundal, Coldplay. Daca nu era deja sculat de la atata adrenalina cu casa lui Bruno, parul meu din cap s-ar fi ridicat de emotie. De ce poti sa pastrezi o amintire si un sentiment nu?